Gagauzii, cine sunt ei? Este o întrebare pe care în Italia ați putea să o auziți doar într-o discuție între doi prieteni, dintre care unul a făcut o călătorie în Găgăuzia. Sunt sigur că 99% dintre italieni nu au nici cea mai mică idee despre locul amplasării Găgăuziei pe hartă. Cu toate acestea, căutând niște informații pe web, găsim infomații precum că Găgăuzia este o republică autonomă în continuitate teritorială cu Moldova, are propriul președinte (doamna Irina Vlah), propriul steag, locuitorii acesteia vorbesc o limbă similară cu limba turcă (găgăuză) și are o istorie lungă de secole, cu nedreptăți și deportări. Mulți știu, sau cel puțin au auzit în Italia, despre genocidul armenilor, dar niciodată despre hărțuirea suferită de găgăuzi. Dar există un loc în care puteți recupera toate acestea într-un mic sat din Găgăuzia, numit Beșalma. Patru mii de suflete în mediul rural, nu departe de granița cu Ucraina, unde există un mic muzeu etnografic dedicat poporului găgăuz.
Doamnele care activează în cadrul acestuia sunt foarte prietenoase și amabile. Vorbesc limba rusă, iar dacă nu cunoașteți această limbă, ar fi bine să aveți un interpret (v-ar putea salva cunoașterea limbii turce). În caz contrar, ar fi dificil, dacă nu chiar imposibil, să vă transpuneți în acest loc atât de bogat în istorie. Deși este foarte mic, este nevoie de câteva ore pentru a înțelege pe deplin ce este și cum trăiesc astăzi oamenii găgăuzi, pe când orientarea fără ghid și îndrumare este practic imposibilă. Printre ghizi se află și Ludmila Marin-Karachoban, fiica fondatorului muzeului, Dmitri Karachoban. Un om versatil, care în viața sa a fost profesor, pictor, regizor, sculptor, și toate acestea pentru promovarea istoriei Găgăuziei. Introducerea excursiei ghidate prin muzeu este dedicată lui și vieții sale: pentru a fonda muzeul, el a cerut tuturor elevilor din școli, în anii ’50, să aducă obiecte vechi pentru a face o colecție. Inițial, părinții s-au opus, apoi, în 1966, visul lui Karachoban sa împlinit, așa cum îl vedem astăzi.
Cei 200 de mii de găgăuzi se disting prin rădăcini de origine turcă, dar credincioși religiei creștine ortodoxe. Filele recente ale istoriei lor încep în 1812, când Basarabia trece de la Principatul Moldovei la Imperiul Rus în urma înfrângerii otomane în războiul ruso-turc din 1806-1812. Rezultatul a fost îndepărtarea nomazilor Nogai din partea de sud a Basarabiei, sau Bugeacul, și sosirea găgăuzilor din estul Bulgariei, care au fost aduși aici de ruși înșiși. Între anii 1812 și 1846 s-au stabilit în diferite sate, cum ar fi Comrat, Avdarma, Cișmichioi, Congaz și Tomai. Găgăuzia a obținut independența deplină pe o perioadă de numai cinci zile, în iarna anului 1906, când a fost înființată Republica Comrat. În secolul al XX-lea găgăuzii au fost dependenți de Imperiul Rus, România, și Uniunea Sovietică. În al doilea război mondial, găgăuzii au fost împărțiți între armata comunistă (rusă) și cea nazistă (româno-germană), fiind nevoiți să se omoare reciproc. Sovieticii erau foarte represivi față de cei care nu acceptau să devină membri de colhoz. Numai în ultimele decenii Găgăuzia a redescoperit pacea prin semnarea unui acord cu Republica Moldova care o face independentă, liberă, autonomă, dar în continuitate teritorială. Doar că, dacă într-o zi Republica Moldova va decide să se anexeze României, Găgăuzia va deveni automat independentă.
Reconstrucția unei case tipice găgăuze este foarte sugestivă: femeile țeseau la război în timpul iernii, iar vara le era asigurată munca la fermă. Pe lângă gătitul mâncării, cuptorul avea, de asemenea, posibilitatea de a încălzi patul în timpul iernii, cu o fantă dublă pentru a nu propaga căldura vara. Se mânca în jurul unei mici mese rotunde și se aștepta capul familiei pentru a se așeza la masă. Se trăia din ceea ce se avea, și unii țărani mai bogați puteau oferi un loc de muncă celor mai nevoiași, de asemenea făcând împrumuturi cu dobândă înaltă (în bunuri agricole). Pantofii erau un lux și un bun prețios, de obicei confecționați din piele de porc.
Mândria găgăuză este expusă la Beșalma în cadrul expoziției de fotografii ale cetățenilor de onoare, de premii câștigate în sport și știință, de legi care încă guvernează acest teritoriu. În școlile în care studiază patru limbi (rusă, română, engleză sau franceză și găgăuză) și salariile medii sunt mai mari decât în școlile din restul Moldovei, deși aici oamenii trăiesc aproape exclusiv din agricultură.
Cu toate acestea, mândria găgăuzilor o reprezintă ceremonia de nuntă tipică găgăuză: recunosc faptul că e practic imposibil să îmi amintesc toate obiceiurile. Ar fi nevoie de o enciclopedie pentru a le lista. Ei le cunosc pentru că le transmit din generație în generație și le urmează întocmai. La muzeul din Beșalma ne-au arătat un film de scurt metraj ce reprezintă o nuntă tradițională găgăuză împărțită în trei faze: pețirea și logodna, nunta și primele tradiții de după nuntă. Acestea durează câteva luni. Dacă îmi amintesc corect, pețitorul trebuie să fie un prieten al potențialului soț, și anume acesta îi cere viitorului socru să se întâlnească. Se organizează o petrecere adevărată în sat, astfel încât familia mirelui să poată înțelege dacă viitoarea noră este o femeie pe măsură. În ziua nunții, oamenii prezenți îi oferă miresei monede atunci când aceasta își ia rămas bun de la familie. O ceremonie specială cu cântece și cadouri îi adună femeile din ambele familii atunci când viitoarea mamă îi aduce daruri nurorii sale. În acest moment am avut ocazia de a participa la o reprezentare artistică în cadrul muzeului din Beșalma, chiar în sala în care sunt expuse rochii de mireasă și zestrea miresei. Atrăgător mi s-a părut dansul pe care îl puteți observa în filmulețul de mai jos, care reamintește recolta de struguri.
Înainte de a părăsi acest sat frumos aruncăm o privire la biserica ortodoxă din sat, cu albastrul său intens, cu fântână în curte și în câmpul din fața acesteia, cu un memorial de tip sovietic. Pentru moment călătoria se încheie aici, în Găgăuzia, în așteptarea de a descoperi alte două locații foarte interesante: Copceac și Comrat, capitala.
(aduc mulțumiri pentru realizarea acestui articol lui Ivan Marchisio și Cristinei Rus)
Leave a Reply